Nu aripile te-nalţă
Nu e-ntuneric când s-a stins lumina
Aşa că-n zadar continui a te mai închina,
Cand acelaşi licurici se crede soare
Şi acelaşi suflet de mii de ani tot moare.
Nu-i podea, nu-i tavan, nu-s pereţi,
Nu eşti blocat între lacuri limpede si munţi semeţi.
Dar nu eşti liber
Când păsările lovite de ploaia de fier pier…
Şi-i trist să vezi aceeaşi uşă dar prin alt vizor…
Să vrei mereu să porneşti de la-nceput şi să n-ai motor.
Dar dacă nu eşti pe podea, nu cazi?
Nu,mă, ti-am mai zis. E uşor să zbori peste brazi.
Voci interioare mă seaca de energie
Capul mi-l lasă gol, fără palarie,
Iar la sfârşit parcă-s mai aproape
Şi uşor ni se-nchid ale noastre ploape.
Atunci, eu, imi şoptesc:
Copile, nu mai agita zarurile pentru a le arunca pe un teren plat,
Mai bine pregăteşte-ţi la şah urmatoarea mişcare pentru a da mat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu